Acum cateva saptamani, colega mea de munca a venit cu un catel mai mult mort decat viu, in brate. Si acum imi amintesc perfect pana si trantitul usii din ziua aceea. Aveam sa vad cel mai trist exemplu de dezumanizare. O mana de puiut, aruncat si abandonat in niste tufisuri, un schelet care inca mai respira, niste ochii care strigau dupa ajutor si o coditza care chinuia sa miste, desi picioarele din spate erau paralizate. Nu, nu de vreo boala. Ci datorita faptului ca acel catel a fost atat de infometat incat I s-au atrofiat muschii. Nu era decat piele si os. Atat.
Prima data am fost atat de socata incat nu am putut face altceva decat sa ma pun jos, pe podea si sa plang langa el. Se uita atat de profund la noi, speriata, (e fetita) incat imi era rusine ca sunt om.
Recunosc si acum ca da, de multe ori mi-e mare rusine ca sunt om. Imi crapa obrazul.
Intotdeuna am vazut in animale puritatea sufleteasca pe care nu o vad in oameni. Observ tot mai des mame care isi arunca nou-nascutii la groapa de gunoi dar nu am vazut animal care sa renunte la puii ei. Vad parinti care isi bat copiii si ii maltrateaza, dar pisica mea le aducea mancare fetitelor ei, cand erau micute, le chema si statea langa ele pana terminau.
Vad prieteni buni care se barfesc, se cearta, se omoara, dar niciodata nu voi vedea un caine care sa isi lase stapanul.
Atat de mult ne place sa ne numim rasa superioara dar de cele mai multe ori dezamagim.
Animalele au fost create sa ne bucuram de ele, de prezenta lor, de afectiunea lor. Dar cum noi nu ne mai bucuram decat cand Nikita se bate cu te miri cine la TV…
In acea zi nu am avut nici una sperante ca fetitza va scapa cu viata. Era prea moarta pentru a mai fi vie. Dupa fuga colegei mele la veterinar, dupa tratamente si multa, multa dragoste, Lucky, este azi o frumusete de catzel, norocoasa si jucausa. M-a impresionat atat de mult povestea ei incat am lacrimi in ochii amintindu-mi cand a facut primii pasi, cand a ros prima jucarie, cand a alergat prima data. Iar pentru colega mea, care si-a asumat ingrijirea ei pana azi, nu am decat cuvinte de lauda, stima si admiratie.
Lucky e o supravietuiotare. A trecut cu bine de prima etapa. Acum avem nevoie de o familie permanenta pentru ea. Desi colega mea o iubeste enorm, stie ca misiunea ei este pe cale de a se incheia. Apelez la voi, orice iubitor de animale care poate sa ii ofere norocoasei noastre un camin iubitor, asa cum merita. Tin sa va spun ca Lucky este o fetita educata, si nu veti intampina probleme nici daca va locui la apartament. Este obisnuita.:)
Cred in miracole de Craciun. Si inca mai cred in oameni.
Asteptam sa vedem cine va fi norocosul care o va adopta.
Lucky poate fi cel mai frumos cadou de Craciun.
Ps. Aici vedeti poze cu Norocica:
Iulnek…acuma ma faci tu sa plang…pai se poate mai…si totul numai pentru Lucky 🙂 Sa speram ca va veni mos Craciun si la ea cu parinti nou nouti.
Da, ştiu că un câine pe care-l salvezi în acest fel, atunci când soarta îi era aproape pecetluită, acest animal va face orice ca să-ţi mulţumească pentru gestul tău. Nu va exista niciodată un alt câine, indiferent de pedigree sau rasă, care să-ţi fie mai fidel şi mai ascultător. Am experienţa unei căţele de lup afgan, ţinută de vânzător (din motive legate de spaţiu, totuşi greu de înţeles) într-un fel de puţ puţin adânc (cam la doi metri sub nivelul terenului) cu o rază de cel mult un metru şi jumătate, betonat şi rece….în care nu exista nimic de făcut, niciun om sau animal cu care să interacţioneze. În momentul în care această căţea a ajuns în posesia părinţilor mei, la curte, pur şi simplu a renăscut şi acum este cea mai ascultătoare şi mai plăcută fiinţă…
Din păcate pentru Lucky, deşi locuiesc şi eu la curte, nu prea stau în ţară, ba chiar urmează să plec pentru minim un an în străinătate, altfel aş fi adoptat-o cu mare drag. Ştiu ce înseamnă un astfel de câine. Mult succes!
Buna draga mea….de azi am revenit virtual..si te astept:P
Un an 2010 fericit si plin de ganduri pentru cei care intra ca si mine sa citeasca…
http://www.ameliwish.wordpress.com
daca vreodata cineva ,careva are nevoie….sfaturile sunt la ele acasa…M-am gandit sa incep asa pe ideea ca oamenii pot vorbi mai usor in scris…si pe ideea ca inca mai cred in ei..la fel ca tine!